Sus să avem inimile!
Astăzi, când toţi fiii pe care i-am născut au intrat în pământ înaintea mea, când anii mi s-au împuţinat şi eu ca iarba m-am uscat, nu aş putea îndura lumina soarelui strălucind deasupra, de nu aş avea întipărit în suflet chipul luminos al domnului Neagoe, un domn ales şi dăruit de Dumnezeu. Când rănile amintirilor se desfac, îi aud aievea glasul ce-mi porunceşte, ca atunci când era în viaţă: „Sus să avem inimile, doamnă!”… Căci din voia lui Dumnezeu am avut cinstea de a-i fi doamnă şi de a cârmui împreună, vreme de mai mulţi ani, Ţara Românească.
Ce vremuri blagoslovite!… Alături de domnul Neagoe am aflat mărgăritarul cel mai scump şi singura vistierie ce nu se poate fura de nimeni: dragostea lui Dumnezeu. Căci aceasta este bucuria statornică şi plinătatea cea fără lipsă a inimii.
Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Şi afară de trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta, măruntaiele mele tânjesc înăuntrul meu, precum zice Iov…